Monica GEORGIU (clasa a XI-a, Liceul Greco-Catolic Bucureşti)

1. Cum vedeţi dumneavoastră Tabăra ECUMENICA?

Personal, apreciez această iniţiativă, care nu este la prima sa ediție, ca una dintre acțiunile puternic pastorale ale eparhiei noastre. O inițiativă pe care am încurajat-o și la nivelul adunării preoțești, care face să crească această coeziune în unitate și colaborare între tinerii Bisericii noastre care sunt de fapt credincioșii de mâine. De aceea, faptul că sunt două sute de participanți din diferite parohii, de diferite rituri, de diferite confesiuni, mie mi se pare un motiv de speranță pentru viitor și un motiv de a favoriza, în continuare, organizarea acestei acțiuni de tabără ecumenică pe care o consider ca făcând parte din pastorația necesară pentru biserica de astăzi.

2. Definiți tinerețea.

Tinerețea, mă gândeam, o cunoaștem cel mai bine în momentul în care nu o mai avem, și putem vorbi la trecut, pe de o parte. Pe de altă parte, trebuie să o menținem în sufletele noastre. Dacă se poate vorbi despre o definiție, personal mi s-a părut vârsta la care într-adevăr persoana nu ține cont de niște limite, chiar personale, pe care le are și poate să treacă, la nivelul imaginarului, dincolo de aceste limite. Am putea spune că este o nebunie – nu este așa, omul trebuie să aibă curajul să spere. Cu cât avem curajul să sperăm mai mult, vom vedea că Dumnezeu, paradoxal, împlinește aceste speranțe și cei care punem limitele speranței suntem noi și nicidecum El. De aceea tinerețea o văd ca și vârsta marilor elanuri, vârsta marilor idealuri, din nefericire este și vârsta la care se pot face marile dezastre spirituale. De aceea este o vârstă care are nevoie de sprijin, are nevoie de principii, are nevoie de cunoaștere, de colaborare, de comunicare cu ceilalți și este o vârstă care trebuie îngrijită din partea Bisericii.

3. Cum credeți că pot fi apropiați tinerii de creștinism astăzi?

Astăzi, Biserica trebuie să caute și să găsească alternative pozitive la ceea ce atrage tineretul spre rău. Creștinismul trebuie să fie alternativa binelui în fața răului. A apropia tinerii de creștinism înseamnă a-i face să guste bucuria de a trăi curat, bucuria de a avea un ideal sfânt de viață, bucuria de a face bine, bucuria de a te simți liber, nelegat de băutură, de țigări, de alte patimi sau împătimiri. Cu alte cuvinte, de a-ți trăi cu adevărat tinerețea în mod liber așa cum Dumnezeu a lăsat-o.

4. Care sunt piedicile puse în calea comunicării între oameni?

Comunicarea este unul dintre factorii importanți pe scara dezvoltării umane. Omul, încă dintru începuturi, a simțit nevoia să-și comunice semenilor săi sentimentele, trăirile, și aceasta a făcut-o la început prin semne, prin sunete, apoi și în scris, dorind să-și comunice aceste sentimente, trăiri și la distanță, prin diferite mijloace. Astăzi mi se pare că super-civilizația aceasta computerizată în care trăim și care creează un dialog cu o persoană “virtuală” uneori poate crea o închidere, o închidere într-un univers propriu. La ce mă refer? Mă refer de exemplu la artiștii care nu mai pictează pe pânză, ci pictează pe computer; mă refer la arhitecții care nu mai lucrează pe planșete, ci lucrează pe computer; mă refer la sculptorii care nu mai sculptează sculpturi, ci sculptează pe computer și mă refer la toate persoanele care nu mai știu ce este jocul în societate și preferă să se joace pe computer sau să facă sport pe computer sau alte atâtea aspecte care de fapt îi pun în relație cu o inteligență rece, cu un factor care de fapt nu este inteligent, ci este doar o mașinărie; este doar un aspect al societății de astăzi. Pentru a reveni la problemă, egoismul din noi, închiderea, este una din piedicile principale în calea comunicării între oameni, și aceasta se combate tocmai prin iubire, prin caritate, prin deschidere. Deci piedicile noastre, necazurile noastre, puse pe primul plan, riscă să ne închidă pe fiecare dintre noi. Sunt bineînțeles și aspectele înscrise în fiecare dintre noi, instinctul de conservare, frica de moarte, care toate acestea pot genera anumite piedici în calea comunicării. De aceea suntem chemați ca, prin iubire și caritate, să ne vindecăm de această lipsă de comunicare, să putem să fim deschiși, transparenți, pentru ca harul lui Dumnezeu să poată pătrunde în sufletele noastre și de asemenea sufletele noastre să poată deveni la rândul lor o sursă de lumină între oameni.

5. Agresivitatea atitudinală e astăzi mai pregnantă sau aceeași din vremurile lui Cristos? Suntem o istorie care se tot repetă?

Este greu de spus la nivel general pentru că cel puțin personal nu am avut harul de a trăi în vremea lui Cristos. Ceea ce știm din conținutul Sfintelor Evanghelii, care ne prezintă viața lui Isus; un fel de reportaj făcut atunci la frontiera dintre milenii știm că și în vremea lui Isus existau anumite atitudini agresive în credință, acele secte cu care Isus intra într-un conflict real: fariseii, saducheii, cărturarii poporului și alte categorii sociale, respectiv secte. Prin urmare exista această agresivitate în comportament față de Isus, care prezenta o altă doctrină, prezenta un alt exemplu de viață. Dacă este aceeași sau nu cu cea din vremurile noastre poate că este greu de spus, depinde și de zonele geografice, depinde și de oameni, de caractere. Există și o foarte mare diversitate confesională astăzi și nu numai confesională dar și religioasă, în așa fel încât această agresivitate atitudinală dacă ne referim în domeniul manifestării credinței, aș spune, există mai puțin la noi. La noi s-ar putea vorbi despre aceste conflicte care au existat, interconfesionale și poate pe undeva mai există și care uneori devin și agresive între comunități ortodoxe/greco-catolice. Dar mă refer mai cu seamă la anumite religii care propagă această agresivitate. Spre exemplu religia musulmană. Deci există o asemenea agresivitate, nu știu dacă este comparabilă cu cea din vremurile lui Cristos. Vedem însă ce se întâmplă în Țara Sfântă, vedem problemele care sunt și în Irak, Iran, în țările acestea de limbă arabă care sunt dominate de o majoritate musulmană și în care există niște comunități creștine neglijabile. Istoria pe undeva se repetă și asta o spun specialiștii. De aceea istoria magistra vitae; trebuie să învățăm de la istorie pentru a nu fi puși în situația de a repeta anumite greșeli istorice. Care este periodicitatea cu care istoria se repetă este o întrebare dificilă. Unii spuneau că este 50-100 de ani. Ne gândim că persecuția a durat cam 50 de ani, probabil vor fi 50 de ani de liniște și pace după care nu știu ce va mai urma, sperăm să fie liniște și pace în continuare. Important este să putem, prin manifestarea noastră de credință, să reducem agresivitatea și să o transformăm în caritate și să învățăm de la istoria trecută și prezentă pentru a putea oarecum pregăti istoria viitoare.

6. Cum vedeți Biserica noastră peste o sută de ani?

Ȋn mod normal, întrebarea aceasta, ca și bun creștin cum îmi place să mă consider, este marcată de virtutea speranței. Cred că fiecare persoană care este implicată în conducerea Bisericii, și nu numai, ar dori ca, pe măsura trecerii timpului, Biserica proprie să fie mai înfloritoare, mai puternică. Ce va fi peste o sută de ani numai Bunul Dumnezeu știe, dacă timpul va mai fi, dacă vom mai exista, dacă va mai fi biserică în vremea aceea, numai Dumnezeu știe. Dacă spunem ținând cont de aspectele actuale cum am vedea mersul Bisericii noastre, în continuare mie mi-ar plăcea să cred că, în o sută de ani, vom avea posibilitatea să deservim parohiile noastre și oarecum structurile la nivel formativ, la nivel pastoral, să fie bine puse la punct. Biserica să-și poată recăpăta misiunea ei de far luminos în domeniul spiritualității și în domeniul culturii, pentru a întări credința tuturor acelora care doresc să participe la fenomenul credinței în Biserică, dar și pentru cultura tuturor acelora care sunt dornici de cultură. Biserica noastră, de exemplu, acum o sută de ani, Biserica noastră (și eparhia noastră care exista atunci), încerca să facă primii pași în deschidere, înființând școli, deschizând anumite locașuri de cultură prin diferite mijloace. Așadar, în ipoteza că se merge pe această linie, mi-ar plăcea să văd peste o sută de ani o Biserică nu neapărat mai numeroasă, dar o biserică mai conștientă de propria identitate și de propria ei tradiție.

7. Definiți indiferența. Opusul sau sora acesteia – habotnicia.

Nu mi se pare că indiferența și habotnicia pot fi puse una în opoziție cu cealaltă. De ce? Pentru că indiferența este atitudinea acelei persoane care în fața unei chemări de credință răspunde doar atât, simplu – “nu mă interesează”, spre deosebire de un ateu convins care ar spune – “nu există Dumnezeu, de aceea nu doresc să vin la biserică”. Indiferentul este o persoană care este sătulă, la limită poate spune: ”da, accept că există Dumnezeu, și ce-i cu asta, pe mine nu mă afectează interior”. De aceea indiferența este mai periculoasă decât ateismul. Cu un ateu sau cu un comunist poți sta de vorbă pe baza unor principii, și atunci, dacă este un om care acceptă adevărul și este un om care interior este integru, cu siguranță se poate ajunge la anumite concluzii pertinente. Indiferentul însă este un om care nu se interesează de această problemă; deci nu consider indiferența ca și opusul habotniciei. Habotnicia văzând-o însă ca o manifestare a credinței, care e de asemenea o extremă periculoasă ce tinde să împingă totul spre o religiozitate, spre un pietism ce poate fi vecin cu anumite boli psihice, sau poate duce la un dezechilibru al persoanei respective. Deci indiferența este aceea a persoanei care deja este distanțată de credință fără a se mai sinchisi să se opună credinței, este un capitol încheiat, este un dosar pe care deja l-a clasat într-un dulap închis al propriei persoane; de aceea indiferența este un pericol. Habotnicia poate deveni și ea un pericol dacă nu există un echilibru și o motivație real spirituală în practicarea credinței.

8. Modelele creștin-occidentale, mă refer aici la deschiderea preoților și la mobilitatea lor, de ce pătrund atât de greu în mediile noastre religioase?

Aici, dacă ne referim la modelele parohiilor din străinătate (parohiilor europene în mod special), trebuie să ținem cont că aceste Biserici s-au bucurat îndelung de o școală teologică foarte bună, cu tradiție teologică foarte bună și de asemenea sunt în general parohii și preoți care lucrează în majorități catolice. Nu a avut această concurență sau poate mai bine spus, opoziție din partea altor confesiuni, respectiv a statului, a guvernului. Ȋn anumite state Biserica s-a delimitat de stat, deci Biserica și statul sunt separate acum, dar fondul pe care s-au dezvoltat aceste Biserici a fost un fond comun. Prin urmare Biserica a fost ajutată și încurajată de stat, atât la nivelul formării, cât și la nivelul construcției patrimoniului ecleziastic. De aceea mi se pare că modelele latine nu pot fi aplicate ad litteram, fără anumite riscuri. Ȋntr-adevăr și noi dorim să lucrăm în continuare pe deschiderea preoților față de credincioși și la mobilitatea lor față de toți credincioșii, dar succesul pastorației, dincolo de acestea, mi se pare că este asigurat de exemplul vieții spirituale a preotului. Dacă preotul reușește să fie o lumină în comunitatea pe care o conduce prin exemplul propriei vieți, atunci cheamă practic, fără a merge explicit să-și facă publicitate sau fără a face prozelitism sau fără chiar a pătrunde în anumite medii să zicem – relativ închise, pentru că harul pătrunde dincolo de ceea ce omul poate face. Deci eu aș pune accentul nu atât de mult pe o mobilitate a preoților sau pe o deschidere a lor, cât mai degrabă pe o formare, pentru o viață solidă în credință.

9. Cum vedeți pastorația la ora actuală în Biserica Greco-Catolică?

Ȋn Biserica noastră, mi se pare (și aș dori să spun că sunt fără discuție subiectiv în acest domeniu și există poate multe alte păreri mai autorizate decât a mea) în Biserica noastră, spuneam, nu cred că am ajuns la momentul la care să putem să spunem că facem o pastorație sistematică. De multe ori pastorația pe care o facem se reduce doar la proprii credincioși, la propria parohie, din nefericire nu rareori este o pastorație navetistă, preotul mergând în parohie doar sâmbăta și duminica sau chiar numai duminica și lipsește un contact real cu credincioșii, lipsește chiar și exemplul vieții personale pentru că își desfășoară viața în altă localitate. Deci pastorația are un caracter mai mult sporadic, un caracter de urgență. Eu aș dori și sper că în viitor vom putea dezvolta o adevărată strategie în pastorație, care să țină cont de anumite linii pastorale, reluând magisterul Bisericii și aplicându-l pe situații concrete de viață. Trebuie spus că nu se pot face rețete într-o bucătărie ascunsă, pe care apoi să le pui în practică. Un om care trăiește viața credincioșilor va ști care sunt metodele cele mai potrivite. Dacă este cateheza, dacă sunt grupuri de tineri, dacă sunt aceste tabere, aceste grupuri care se formează tocmai urmare a unei mari comunități, anumite inițiative care se pot dezvolta. Bineînțeles, în funcție de populația credincioșilor, de preocupările lor, de nivelul lor de studii, se pot dezvolta anumite strategii pastorale. Așadar, personal, nu consider că situația pastorală poate fi mulțumitoare, ci mai avem încă mult de lucru la nivelul acesta.

10. De ce există tot mai puține vocații la preoție și călugărie? A scăzut credința sau este vorba despre altceva.

Motivul real cred că numai Bunul Dumnezeu îl cunoaște. Ceea ce eu aș putea spune din statisticile pe care le-am consultat la Institutul nostru Teologic, “Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj, în prima generație a seminarului, mă refer la cei care au încheiat în 1995; au intrat în Seminar 60 de candidați și au încheiat Seminarul 28 de candidați. După aceea, de la un an la celălalt a fost o mare variație a numărului de absolvenți, atât de mare, încât a trasa un grafic a fost aproape imposibil. Ceea ce însă s-a constatat după 1990, a fost un avânt, un elan la preoție și călugărie cu totul deosebit, dar din nefericire nu de puține ori a fost vorba doar de un elan, și nu de o vocație. De aceea, faptul că a scăzut numărul acestor candidați la vocațiile pentru preoție și călugărie mie îmi pare un moment de luciditate. Este semnul că tinerii acum poate că au mai multe posibilități de a face un bun discernământ înainte de a alege calea preoției sau călugăriei. Nu pierd din vedere și un factor contrar (și poate și altele) care este această secularizare, această civilizație mass-media, care pătrunde și care face o publicitate de multe ori negative preoției și călugăriei, văzându-le de multe ori ca și niște soluții de viață pentru persoane incapabile sau inculte sau care nu și-au găsit nici o altă meserie mai bună de făcut. Deci poate că și acest factor și filmele pe care le mai vedem pe la televizor, care prezintă numai oameni frumoși, care stau în vile frumoase, cu mașini frumoase; poate, repet, și aceste filme care propagă o cultură a consumismului combat de fapt o cultură spirituală profundă.

11. Care ar fi modalitatea cea mai bună de unire a Bisericilor? Poate fi vorba de o singură turmă și un singur păstor sau de o acceptare reciprocă?

Este o întrebare care merge undeva la misterul Bisericii, misterul ecleziologic. Ce este important să știm este faptul că Bisericile creștine, deja putem spune că, se află într-o relativă comuniune. Ce înseamnă aceasta? Ȋnseamnă că din multele puncte de separare care s-au găsit până acum și s-au scris rămâne practic constatat ca și unic punct de divergență între Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică primatul Sfântului Părinte Papa de la Roma. Dacă această problemă în viitor va găsi o soluție, și noi știm că Sfântul Părinte a supus această problemă și Bisericii Ortodoxe, cu toate condițiile ei, pentru a da o soluție pertinentă, – Biserica Catolică s-a declarat gata să accepte această soluție care îi respectă ecleziologia și principiile de funcționare, să o accepte și să creeze această comuniune. Rolul de a realiza această comuniune îl are Spiritul Sfânt. De ce? Pentru că a treia persoană divină, în cadrul acesta intra-trinitar, are tocmai acest rol de a realiza unitatea în divinitate. Deci nu se vorbește despre o unire ca și o uniformitate, toată lumea să aibă același rit, să facă aceleași gesturi, să aibă aceeași arhitectură bisericească, iconografie, imnografie și așa mai departe. Dimpotrivă, se referă la a găsi o soluție prin care toate aceste Biserici, cu identitatea lor, cu frumusețea lor culturală, tradițională, să se poată prezenta într-o comuniune deplină cu toate celelalte Biserici surori. Așadar e vorba de o acceptare reciprocă, o tolerare reciprocă, a-l suporta pe celălalt. Dimensiunea aceasta frățească este de fapt tot un har al Spiritului Sfânt, un har al iubirii, a putea accepta diversitatea celuilalt și, în același timp, a putea prezenta într-un mod acceptabil propria diversitate pentru ceilalți.

12. Ce ne împiedică astăzi să iubim?

Astăzi cred că sunt multe piedici și fiecare dintre noi ar putea să enumere propriile piedici în fața iubirii adevărate. Cred însă că principala piedică se leagă de faptul că nu am înțeles, poate, mai înainte sau nu a fost cine să ne explice ce înseamnă adevărata iubire. De aceea se întâmplă uneori ca oamenii să treacă pe lângă iubire, trec pe lângă propriile sentimente de iubire curate, pure, creștine, perfecte, cu o mare indiferență și se leagă poate, de anumite modele pe care le văd în jurul lor, din nefericire poate mai mult rele decât bune, și le iau drept standard. Dacă vorbim, de exemplu, despre iubire în cadrul Sacramentului Căsătoriei, mă întreb cum educ aceste filme pe care noi le vedem, aceste telenovele în care lumea se căsătorește și se desparte cu mare ușurință, cum educă aceste filme la a trăi adevărata iubire. Iată o piedică în calea adevăratei iubiri. După părerea mea, pentru a vindeca aceste piedici sau pentru a cunoaște aceste piedici, este nevoie să se arate cum se ajunge la adevărata iubire și ce înseamnă de fapt adevărata iubire. Ȋn clipa în care vom înțelege ce înseamnă aceasta, atunci vom înțelege și când în fața noastră se află de fapt o capcană care pare iubire, și nu este de fapt, sau un obstacol care ne împiedică să iubim cu adevărat. Iubirea cred că se împiedică în primul rând de eul nostru, care de multe ori își cere poate prea mult drepturile. Se împiedică de multe ori și de anumite idei greșite pe care le avem; și aici este partea cu care am început aceste idei care ne sunt inoculate. De aceea cred că o educație, o școală a iubirii, este foarte bine venită în vremurile noastre pentru ca să putem crea ceea ce Sfântul Părinte a numit “o civilizație a iubirii”. Atunci practic iubirea nu va avea și nu va întâlni piedici.

13. Care este rolul episcopului într-o comunitate religioasă?

Rolul episcopului este un rol întreit. Episcopul trebuie să aibă funcțiunile pe care Mântuitorul le-a avut în momentul în care a decis în înțelepciunea divină această întrupare cu scopul răscumpărării neamului omenesc. De aceea episcopul trebuie să fie un propovăduitor al Cuvântului Evangheliei, al bunei vești. După aceea episcopul trebuie să fie un sfințitor în mijlocul poporului, prin sacramentele pe care le celebrează și le administrează. Episcopul este plinătatea preoției, prin urmare deține inclusiv darul de a putea hirotoni preoți, noi miniștri la preoție și de a perpetua astfel misiunea Bisericii, iar aceasta și prin exemplul vieții proprii. Iar al treilea rol pe care episcopul îl are este acela de a conduce poporul, fiind păstorul care trebuie să știe când trebuie mers înaintea turmei, pentru a arăta drumul, când trebuie mers în urma turmei pentru a încuraja acele oițe care sunt mai pe urmă sau uneori mai apucă, să zicem, căi răzlețe. Deci episcopul are un întreit rol: este rolul de propovăduitor, învățător, este rolul sfințitor și este rolul de conducător al poporului lui Dumnezeu pe calea mântuirii.

14. La noi, în România, poate fi vorba de prozelitism din partea unor confesiuni?

Prozelitismul, dacă mergem la definiția dogmatică, este acea acțiune care, prin mijloace materiale sau prin metode care nu fac parte din tezaurul credinței, încearcă să atragă, în mod forțat, deci fără a respecta libertatea persoanei, anumite persoane de la un cult la alt cult; de la o anumită religie, la altă religie; de la o confesiune la altă confesiune. Ȋn mod special Biserica Greco-Catolică este acuzată de prozelitism în această perioadă de către Biserica Ortodoxă. Aici doresc să subliniez un lucru care mie mi se pare foarte clar și limpede. Ȋn cadrul comisiei mixte de dialog și acolo unde mi s-a dat posibilitatea, eu am afirmat că Biserica noastră nu dorește nici un credincios al Bisericii Ortodoxe sau ai altor Biserici. Ceea ce dorește Biserica noastră este ca toți credincioșii care provin din familii greco-catolice și care au fost obligați, pe timpul comunismului, să fie botezați în Biserica Ortodoxă sau să se căsătorească în Biserica Ortodoxă, să fie conștientizați că provin din familii greco-catolice și să aibă o posibilitate reală de a alege dacă doresc să rămână ortodocși sau doresc să se întoarcă la cultul părinților lor. Este bine de știut acest lucru, după cum este bine de știut și faptul că, dacă sunt comunități ortodoxe care doresc să treacă la Biserica Greco-Catolică, noi nu avem dreptul să îi refuzăm. Nu îi vom primi fără un oarecare discernământ, așa cum am făcut întotdeauna, dar nu avem dreptul să-i lăsăm fără păstor sau să fie o turmă care să treacă la anumite secte sau la alte religii. De aceea, personal, consider că, dacă există un prozelitism, poate că există din partea anumitor secte sau confesiuni, care, având mijloace materiale deosebite, propun anumite acțiuni atractive. La noi, și vă spun cu toată sinceritatea, nu există o astfel de strategie, o astfel de acțiune sistematică, în ciuda tuturor acuzelor care ni se aduc.

Trackback URI | Comments RSS