Monica GEORGIU (clasa a XI-a, Liceul Greco-Catolic BucureÅŸti)

1. Cum vedeţi dumneavoastră Tabăra ECUMENICA?

Personal, apreciez această iniţiativă, care nu este la prima sa ediţie, ca una dintre acţiunile puternic pastorale ale eparhiei noastre. O iniţiativă pe care am încurajat-o şi la nivelul adunării preoţeşti, care face să crească această coeziune în unitate şi colaborare între tinerii Bisericii noastre care sunt de fapt credincioşii de mâine. De aceea, faptul că sunt două sute de participanţi din diferite parohii, de diferite rituri, de diferite confesiuni, mie mi se pare un motiv de speranţă pentru viitor şi un motiv de a favoriza, în continuare, organizarea acestei acţiuni de tabără ecumenică pe care o consider ca făcând parte din pastoraţia necesară pentru biserica de astăzi.

2. Definiţi tinereţea.

TinereÅ£ea, mă gândeam, o cunoaÅŸtem cel mai bine în momentul în care nu o mai avem, ÅŸi putem vorbi la trecut, pe de o parte. Pe de altă parte, trebuie să o menÅ£inem în sufletele noastre. Dacă se poate vorbi despre o definiÅ£ie, personal mi s-a părut vârsta la care într-adevăr persoana nu Å£ine cont de niÅŸte limite, chiar personale, pe care le are ÅŸi poate să treacă, la nivelul imaginarului, dincolo de aceste limite. Am putea spune că este o nebunie – nu este aÅŸa, omul trebuie să aibă curajul să spere. Cu cât avem curajul să sperăm mai mult, vom vedea că Dumnezeu, paradoxal, împlineÅŸte aceste speranÅ£e ÅŸi cei care punem limitele speranÅ£ei suntem noi ÅŸi nicidecum El. De aceea tinereÅ£ea o văd ca ÅŸi vârsta marilor elanuri, vârsta marilor idealuri, din nefericire este ÅŸi vârsta la care se pot face marile dezastre spirituale. De aceea este o vârstă care are nevoie de sprijin, are nevoie de principii, are nevoie de cunoaÅŸtere, de colaborare, de comunicare cu ceilalÅ£i ÅŸi este o vârstă care trebuie îngrijită din partea Bisericii.

3. Cum credeţi că pot fi apropiaţi tinerii de creştinism astăzi?

Astăzi, Biserica trebuie să caute şi să găsească alternative pozitive la ceea ce atrage tineretul spre rău. Creştinismul trebuie să fie alternativa binelui în faţa răului. A apropia tinerii de creştinism înseamnă a-i face să guste bucuria de a trăi curat, bucuria de a avea un ideal sfânt de viaţă, bucuria de a face bine, bucuria de a te simţi liber, nelegat de băutură, de ţigări, de alte patimi sau împătimiri. Cu alte cuvinte, de a-ţi trăi cu adevărat tinereţea în mod liber aşa cum Dumnezeu a lăsat-o.

4. Care sunt piedicile puse în calea comunicării între oameni?

Comunicarea este unul dintre factorii importanţi pe scara dezvoltării umane. Omul, încă dintru începuturi, a simţit nevoia să-şi comunice semenilor săi sentimentele, trăirile, şi aceasta a făcut-o la început prin semne, prin sunete, apoi şi în scris, dorind să-şi comunice aceste sentimente, trăiri şi la distanţă, prin diferite mijloace. Astăzi mi se pare că super-civilizaţia aceasta computerizată în care trăim şi care creează un dialog cu o persoană ,,virtuală” uneori poate crea o închidere, o închidere într-un univers propriu. La ce mă refer? Mă refer de exemplu la artiştii care nu mai pictează pe pânză, ci pictează pe computer; mă refer la arhitecţii care nu mai lucrează pe planşete, ci lucrează pe computer; mă refer la sculptorii care nu mai sculptează sculpturi, ci sculptează pe computer şi mă refer la toate persoanele care nu mai ştiu ce este jocul în societate şi preferă să se joace pe computer sau să facă sport pe computer sau alte atâtea aspecte care de fapt îi pun în relaţie cu o inteligenţă rece, cu un factor care de fapt nu este inteligent, ci este doar o maşinărie; este doar un aspect al societăţii de astăzi. Pentru a reveni la problemă, egoismul din noi, închiderea, este una din piedicile principale în calea comunicării între oameni, şi aceasta se combate tocmai prin iubire, prin caritate, prin deschidere. Deci piedicile noastre, necazurile noastre, puse pe primul plan, riscă să ne închidă pe fiecare dintre noi. Sunt bineînţeles şi aspectele înscrise în fiecare dintre noi, instinctul de conservare, frica de moarte, care toate acestea pot genera anumite piedici în calea comunicării. De aceea suntem chemaţi ca, prin iubire şi caritate, să ne vindecăm de această lipsă de comunicare, să putem să fim deschişi, transparenţi, pentru ca harul lui Dumnezeu să poată pătrunde în sufletele noastre şi de asemenea sufletele noastre să poată deveni la rândul lor o sursă de lumină între oameni.

5. Agresivitatea atitudinală e astăzi mai pregnantă sau aceeaşi din vremurile lui Cristos? Suntem o istorie care se tot repetă?

Este greu de spus la nivel general pentru că cel puţin personal nu am avut harul de a trăi în vremea lui Cristos. Ceea ce ştim din conţinutul Sfintelor Evanghelii, care ne prezintă viaţa lui Isus; un fel de reportaj făcut atunci la frontiera dintre milenii ştim că şi în vremea lui Isus existau anumite atitudini agresive în credinţă, acele secte cu care Isus intra într-un conflict real: fariseii, saducheii, cărturarii poporului şi alte categorii sociale, respectiv secte. Prin urmare exista această agresivitate în comportament faţă de Isus, care prezenta o altă doctrină, prezenta un alt exemplu de viaţă. Dacă este aceeaşi sau nu cu cea din vremurile noastre poate că este greu de spus, depinde şi de zonele geografice, depinde şi de oameni, de caractere. Există şi o foarte mare diversitate confesională astăzi şi nu numai confesională dar şi religioasă, în aşa fel încât această agresivitate atitudinală dacă ne referim în domeniul manifestării credinţei, aş spune, există mai puţin la noi. La noi s-ar putea vorbi despre aceste conflicte care au existat, interconfesionale şi poate pe undeva mai există şi care uneori devin şi agresive între comunităţi ortodoxe/greco-catolice. Dar mă refer mai cu seamă la anumite religii care propagă această agresivitate. Spre exemplu religia musulmană. Deci există o asemenea agresivitate, nu ştiu dacă este comparabilă cu cea din vremurile lui Cristos. Vedem însă ce se întâmplă în Ţara Sfântă, vedem problemele care sunt şi în Irak, Iran, în ţările acestea de limbă arabă care sunt dominate de o majoritate musulmană şi în care există nişte comunităţi creştine neglijabile. Istoria pe undeva se repetă şi asta o spun specialiştii. De aceea istoria magistra vitae; trebuie să învăţăm de la istorie pentru a nu fi puşi în situaţia de a repeta anumite greşeli istorice. Care este periodicitatea cu care istoria se repetă este o întrebare dificilă. Unii spuneau că este 50-100 de ani. Ne gândim persecuţia a durat cam 50 de ani, probabil vor fi 50 de ani de linişte şi pace după care nu ştiu ce va mai urma, sperăm să fie linişte şi pace în continuare. Important este să putem, prin manifestarea noastră de credinţă, să reducem agresivitatea şi să o transformăm în caritate şi să învăţăm de la istoria trecută şi prezentă pentru a putea oarecum pregăti istoria viitoare.

6. Cum vedeţi Biserica noastră peste o sută de ani?

În mod normal, întrebarea aceasta, ca şi bun creştin cum îmi place să mă consider, este marcată de virtutea speranţei. Cred că fiecare persoană care este implicată în conducerea Bisericii, şi nu numai, ar dori ca, pe măsura trecerii timpului, Biserica proprie să fie mai înfloritoare, mai puternică. Ce va fi peste o sută de ani numai Bunul Dumnezeu ştie, dacă timpul va mai fi, dacă vom mai exista, dacă va mai fi biserică în vremea aceea, numai Dumnezeu ştie. Dacă spunem ţinând cont de aspectele actuale cum am vedea mersul Bisericii noastre, în continuare mie mi-ar plăcea să cred că, în o sută de ani, vom avea posibilitatea să deservim parohiile noastre şi oarecum structurile la nivel formativ, la nivel pastoral, să fie bine puse la punct. Biserica să-şi poată recăpăta misiunea ei de far luminos în domeniul spiritualităţii şi în domeniul culturii, pentru a întări credinţa tuturor acelora care doresc să participe la fenomenul credinţei în Biserică, dar şi pentru cultura tuturor acelora care sunt dornici de cultură. Biserica noastră, de exemplu, acum o sută de ani, Biserica noastră (şi eparhia noastră care exista atunci), încerca să facă primii paşi în deschidere, înfiinţând şcoli, deschizând anumite locaşuri de cultură prin diferite mijloace. Aşadar, în ipoteza că se merge pe această linie, mi-ar plăcea să văd peste o sută de ani o Biserică nu neapărat mai numeroasă, dar o biserică mai conştientă de propria identitate şi de propria ei tradiţie.

7. DefiniÅ£i indiferenÅ£a. Opusul sau sora acesteia – habotnicia.

Nu mi se pare că indiferenÅ£a ÅŸi habotnicia pot fi puse una în opoziÅ£ie cu cealaltă. De ce? Pentru că indiferenÅ£a este atitudinea acelei persoane care în faÅ£a unei chemări de credinţă răspunde doar atât, simplu – ,,nu mă interesează”, spre deosebire de un ateu convins care ar spune – ,,nu există Dumnezeu, de aceea nu doresc să vin la biserică”. Indiferentul este o persoană care este sătulă, la limită poate spune:,,da, accept că există Dumnezeu, ÅŸi ce-i cu asta, pe mine nu mă afectează interior”. De aceea indiferenÅ£a este mai periculoasă decât ateismul. Cu un ateu sau cu un comunist poÅ£i sta de vorbă pe baza unor principii, ÅŸi atunci, dacă este un om care acceptă adevărul ÅŸi este un om care interior este integru, cu siguranţă se poate ajunge la anumite concluzii pertinente. Indiferentul însă este un om care nu se interesează de această problemă; deci nu consider indiferenÅ£a ca ÅŸi opusul habotniciei. Habotnicia văzând-o însă ca o manifestare a credinÅ£ei, care e de asemenea o extremă periculoasă ce tinde să împingă totul spre o religiozitate, spre un pietism ce poate fi vecin cu anumite boli psihice, sau poate duce la un dezechilibru al persoanei respective. Deci indiferenÅ£a este aceea a persoanei care deja este distanÅ£ată de credinţă fără a se mai sinchisi să se opună credinÅ£ei, este un capitol încheiat, este un dosar pe care deja l-a clasat într-un dulap închis al propriei persoane; de aceea indiferenÅ£a este un pericol. Habotnicia poate deveni ÅŸi ea un pericol dacă nu există un echilibru ÅŸi o motivaÅ£ie real spirituală în practicarea credinÅ£ei.

8. Modelele creştin-occidentale, mă refer aici la deschiderea preoţilor şi la mobilitatea lor, de ce pătrund atât de greu în mediile noastre religioase?

Aici, dacă ne referim la modelele parohiilor din străinătate (parohiilor europene în mod special), trebuie să Å£inem cont că aceste Biserici s-au bucurat îndelung de o ÅŸcoală teologică foarte bună, cu tradiÅ£ie teologică foarte bună ÅŸi de asemenea sunt în general parohii ÅŸi preoÅ£i care lucrează în majorităţi catolice. Nu a avut această concurenţă sau poate mai bine spus, opoziÅ£ie din partea altor confesiuni, respectiv a statului, a guvernului. ÃŽn anumite state Biserica s-a delimitat de stat, deci Biserica ÅŸi statul sunt separate acum, dar fondul pe care s-au dezvoltat aceste Biserici a fost un fond comun. Prin urmare Biserica a fost ajutată ÅŸi încurajată de stat, atât la nivelul formării, cât ÅŸi la nivelul construcÅ£iei patrimoniului ecleziastic. De aceea mi se pare că modelele latine nu pot fi aplicate ad litteram, fără anumite riscuri. ÃŽntr-adevăr ÅŸi noi dorim să lucrăm în continuare pe deschiderea preoÅ£ilor faţă de credincioÅŸi ÅŸi la mobilitatea lor faţă de toÅ£i credincioÅŸii, dar succesul pastoraÅ£iei, dincolo de acestea, mi se pare că este asigurat de exemplul vieÅ£ii spirituale a preotului. Dacă preotul reuÅŸeÅŸte să fie o lumină în comunitatea pe care o conduce prin exemplul propriei vieÅ£i, atunci cheamă practic, fără a merge explicit să-ÅŸi facă publicitate sau fără a face prozelitism sau fără chiar a pătrunde în anumite medii să zicem – relativ închise, pentru că harul pătrunde dincolo de ceea ce omul poate face. Deci eu aÅŸ pune accentul nu atât de mult pe o mobilitate a preoÅ£ilor sau pe o deschidere a lor, cât mai degrabă pe o formare, pentru o viaţă solidă în credinţă.

9. Cum vedeţi pastoraţia la ora actuală în Biserica Greco-Catolică?

În Biserica noastră, mi se pare (şi aş dori să spun că sunt fără discuţie subiectiv în acest domeniu şi există poate multe alte păreri mai autorizate decât a mea) în Biserica noastră, spuneam, nu cred că am ajuns la momentul la care să putem să spunem că facem o pastoraţie sistematică. De multe ori pastoraţia pe care o facem se reduce doar la proprii credincioşi, la propria parohie, din nefericire nu rareori este o pastoraţie navetistă, preotul mergând în parohie doar sâmbăta şi duminica sau chiar numai duminica şi lipseşte un contact real cu credincioşii, lipseşte chiar şi exemplul vieţii personale pentru că îşi desfăşoară viaţa în altă localitate. Deci pastoraţia are un caracter mai mult sporadic, un caracter de urgenţă. Eu aş dori şi sper că în viitor vom putea dezvolta o adevărată strategie în pastoraţie, care să ţină cont de anumite linii pastorale, reluând magisterul Bisericii şi aplicându-l pe situaţii concrete de viaţă. Trebuie spus că nu se pot face reţete într-o bucătărie ascunsă, pe care apoi să le pui în practică. Un om care trăieşte viaţa credincioşilor va şti care sunt metodele cele mai potrivite. Dacă este cateheza, dacă sunt grupuri de tineri, dacă sunt aceste tabere, aceste grupuri care se formează tocmai urmare a unei mari comunităţi, anumite iniţiative care se pot dezvolta. Bineînţeles, în funcţie de populaţia credincioşilor, de preocupările lor, de nivelul lor de studii, se pot dezvolta anumite strategii pastorale. Aşadar, personal, nu consider că situaţia pastorală poate fi mulţumitoare, ci mai avem încă mult de lucru la nivelul acesta.

10. De ce există tot mai puţine vocaţii la preoţie şi călugărie? A scăzut credinţa sau este vorba despre altceva.

Motivul real cred că numai Bunul Dumnezeu îl cunoaÅŸte. Ceea ce eu aÅŸ putea spune din statisticile pe care le-am consultat la Institutul nostru Teologic, “Sfântul Ioan Evanghelistul” din Cluj, în prima generaÅ£ie a seminarului, mă refer la cei care au încheiat în 1995; au intrat în Seminar 60 de candidaÅ£i ÅŸi au încheiat Seminarul 28 de candidaÅ£i. După aceea, de la un an la celălalt a fost o mare variaÅ£ie a numărului de absolvenÅ£i, atât de mare, încât a trasa un grafic a fost aproape imposibil. Ceea ce însă s-a constatat după 1990, a fost un avânt, un elan la preoÅ£ie ÅŸi călugărie cu totul deosebit, dar din nefericire nu de puÅ£ine ori a fost vorba doar de un elan, ÅŸi nu de o vocaÅ£ie. De aceea, faptul că a scăzut numărul acestor candidaÅ£i la vocaÅ£iile pentru preoÅ£ie ÅŸi călugărie mie îmi pare un moment de luciditate. Este semnul că tinerii acum poate că au mai multe posibilităţi de a face un bun discernământ înainte de a alege calea preoÅ£iei sau călugăriei. Nu pierd din vedere ÅŸi un factor contrar (ÅŸi poate ÅŸi altele) care este această secularizare, această civilizaÅ£ie mass-media, care pătrunde ÅŸi care face o publicitate de multe ori negativă preoÅ£iei ÅŸi călugăriei, văzându-le de multe ori ca ÅŸi niÅŸte soluÅ£ii de viaţă pentru persoane incapabile sau inculte sau care nu ÅŸi-au găsit nici o altă meserie mai bună de făcut. Deci poate că ÅŸi acest factor ÅŸi filmele pe care le mai vedem pe la televizor, care prezintă numai oameni frumoÅŸi, care stau în vile frumoase, cu maÅŸini frumoase; poate, repet, ÅŸi aceste filme care propagă o cultură a consumismului combat de fapt o cultură spirituală profundă.

11. Care ar fi modalitatea cea mai bună de unire a Bisericilor? Poate fi vorba de o singură turmă şi un singur păstor sau de o acceptare reciprocă?

Este o întrebare care merge undeva la misterul Bisericii, misterul ecleziologic. Ce este important să ÅŸtim este faptul că Bisericile creÅŸtine, deja putem spune că, se află într-o relativă comuniune. Ce înseamnă aceasta? ÃŽnseamnă că din multele puncte de separare care s-au găsit până acum ÅŸi s-au scris rămâne practic constatat ca ÅŸi unic punct de divergenţă între Biserica Ortodoxă ÅŸi Biserica Catolică primatul Sfântului Părinte Papa de la Roma. Dacă această problemă în viitor va găsi o soluÅ£ie, ÅŸi noi ÅŸtim că Sfântul Părinte a supus această problemă ÅŸi Bisericii Ortodoxe, cu toate condiÅ£iile ei, pentru a da o soluÅ£ie pertinentă , – Biserica Catolică s-a declarat gata să accepte această soluÅ£ie care îi respectă ecleziologia ÅŸi principiile de funcÅ£ionare, să o accepte ÅŸi să creeze această comuniune. Rolul de a realiza această comuniune îl are Spiritul Sfânt. De ce? Pentru că a treia persoană divină, în cadrul acesta intra-trinitar, are tocmai acest rol de a realiza unitatea în divinitate. Deci nu se vorbeÅŸte despre o unire ca ÅŸi o uniformitate, toată lumea să aibă acelaÅŸi rit, să facă aceleaÅŸi gesturi, să aibă aceeaÅŸi arhitectură bisericească, iconografie, imnografie ÅŸi aÅŸa mai departe. Dimpotrivă, se referă la a găsi o soluÅ£ie prin care toate aceste Biserici, cu identitatea lor, cu frumuseÅ£ea lor culturală, tradiÅ£ională, să se poată prezenta într-o comuniune deplină cu toate celelalte Biserici surori. AÅŸadar e vorba de o acceptare reciprocă, o tolerare reciprocă, a-l suporta pe celălalt. Dimensiunea aceasta frăţească este de fapt tot un har al Spiritului Sfânt, un har al iubirii, a putea accepta diversitatea celuilalt ÅŸi, în acelaÅŸi timp, a putea prezenta într-un mod acceptabil propria diversitate pentru ceilalÅ£i.

12. Ce ne împiedică astăzi să iubim?

Astăzi cred că sunt multe piedici şi fiecare dintre noi ar putea să enumere propriile piedici în faţa iubirii adevărate. Cred însă că principala piedică se leagă de faptul că nu am înţeles, poate, mai înainte sau nu a fost cine să ne explice ce înseamnă adevărata iubire. De aceea se întâmplă uneori ca oamenii să treacă pe lângă iubire, trec pe lângă propriile sentimente de iubire curate, pure, creştine, perfecte, cu o mare indiferenţă şi se leagă poate, de anumite modele pe care le văd în jurul lor, din nefericire poate mai mult rele decât bune, şi le iau drept standard. Dacă vorbim, de exemplu, despre iubire în cadrul Sacramentului Căsătoriei, mă întreb cum educ aceste filme pe care noi le vedem, aceste telenovele în care lumea se căsătoreşte şi se desparte cu mare uşurinţă, cum educă aceste filme la a trăi adevărata iubire. Iată o piedică în calea adevăratei iubiri. După părerea mea, pentru a vindeca aceste piedici sau pentru a cunoaşte aceste piedici, este nevoie să se arate cum se ajunge la adevărata iubire şi ce înseamnă de fapt adevărata iubire. În clipa în care vom înţelege ce înseamnă aceasta, atunci vom înţelege şi când în faţa noastră se află de fapt o capcană care pare iubire, şi nu este de fapt, sau un obstacol care ne împiedică să iubim cu adevărat. Iubirea cred că se împiedică în primul rând de eul nostru, care de multe ori îşi cere poate prea mult drepturile. Se împiedică de multe ori şi de anumite idei greşite pe care le avem; şi aici este partea cu care am început aceste idei care ne sunt inoculate. De aceea cred că o educaţie, o şcoală a iubirii, este foarte bine venită în vremurile noastre pentru ca să putem crea ceea ce Sfântul Părinte a numit ,,o civilizaţie a iubirii”. Atunci practic iubirea nu va avea şi nu va întâlni piedici.

13. Care este rolul episcopului într-o comunitate religioasă?

Rolul episcopului este un rol întreit. Episcopul trebuie să aibă funcţiunile pe care Mântuitorul le-a avut în momentul în care a decis în înţelepciunea divină această întrupare cu scopul răscumpărării neamului omenesc. De aceea episcopul trebuie să fie un propovăduitor al Cuvântului Evangheliei, al bunei veşti. După aceea episcopul trebuie să fie un sfinţitor în mijlocul poporului, prin sacramentele pe care le celebrează şi le administrează. Episcopul este plinătatea preoţiei, prin urmare deţine inclusiv darul de a putea hirotoni preoţi, noi miniştri la preoţie şi de a perpetua astfel misiunea Bisericii, iar aceasta şi prin exemplul vieţii proprii. Iar al treilea rol pe care episcopul îl are este acela de a conduce poporul, fiind păstorul care trebuie să ştie când trebuie mers înaintea turmei, pentru a arăta drumul, când trebuie mers în urma turmei pentru a încuraja acele oiţe care sunt mai pe urmă sau uneori mai apucă, să zicem, căi răzleţe. Deci episcopul are un întreit rol: este rolul de propovăduitor, învăţător, este rolul sfinţitor şi este rolul de conducător al poporului lui Dumnezeu pe calea mântuirii.

14. La noi, în România, poate fi vorba de prozelitism din partea unor confesiuni?

Prozelitismul, dacă mergem la definiţia dogmatică, este acea acţiune care, prin mijloace materiale sau prin metode care nu fac parte din tezaurul credinţei, încearcă să atragă, în mod forţat, deci fără a respecta libertatea persoanei, anumite persoane de la un cult la alt cult; de la o anumită religie, la altă religie; de la o confesiune la altă confesiune. În mod special Biserica Greco-Catolică este acuzată de prozelitism în această perioadă de către Biserica Ortodoxă. Aici doresc să subliniez un lucru care mie mi se pare foarte clar şi limpede. În cadrul comisiei mixte de dialog şi acolo unde mi s-a dat posibilitatea, eu am afirmat că Biserica noastră nu doreşte nici un credincios al Bisericii Ortodoxe sau ai altor Biserici. Ceea ce doreşte Biserica noastră este ca toţi credincioşii care provin din familii greco-catolice şi care au fost obligaţi, pe timpul comunismului, să fie botezaţi în Biserica Ortodoxă sau să se căsătorească în Biserica Ortodoxă, să fie conştientizaţi că provin din familii greco-catolice şi să aibă o posibilitate reală de a alege dacă doresc să rămână ortodocşi sau doresc să se întoarcă la cultul părinţilor lor. Este bine de ştiut acest lucru, după cum este bine de ştiut şi faptul că, dacă sunt comunităţi ortodoxe care doresc să treacă la Biserica Greco-Catolică, noi nu avem dreptul să îi refuzăm. Nu îi vom primi fără un oarecare discernământ, aşa cum am făcut întotdeauna, dar nu avem dreptul să-i lăsăm fără păstor sau să fie o turmă care să treacă la anumite secte sau la alte religii. De aceea, personal, consider că, dacă există un prozelitism, poate că există din partea anumitor secte sau confesiuni, care, având mijloace materiale deosebite, propun anumite acţiuni atractive. La noi, şi vă spun cu toată sinceritatea, nu există o astfel de strategie, o astfel de acţiune sistematică, în ciuda tuturor acuzelor care ni se aduc.

Trackback URI | Comments RSS